De-ale Castorului…

Am realizat de curand, ca cea mai importanta chestie pe care am facut-o ca eu sa scap de stres, a fost sa nu mai folosesc cuvantul stres raportat la fiinta mea sau a altora niciodata. Pentru mine nu mai exista „stres”. Iar eu am ajuns sa nu mai fiu „stresata” niciodata. 😛

Ce s-a intamplat de fapt?

In momentul in care din vocabularul meu a disparut cuvantul „stres” si ma-ntreba cineva ce mai fac, sau cum imi mai e… am fost nevoita sa folosesc alte cuvinte pentru a descrie starea mea si ce ma preocupa la momentul respectiv. Si ce alte cuvinte puteam folosi decat cele care descriau concret, specific fiecare din chestiile care ma preocupau… Si asa de fiecare data.

In timp, am observat ca, prezentand specific fiecare aspect, prin insiruirea lor, in timpul procesului in sine, eu faceam, fara sa vreau, si o analiza a lor, si o prioritizare (le prezentam intr-o anumita ordine), ii explicam omului diverse, daca nu explicam clar din prima, mai raspundeam la o intrebare sau la alta, si in final, constientizam ca aveam o lista de chestii de care puteam oricand sa ma apuc, luandu-le pe fiecare la rand… si nimic nu mai parea asa de complesitor sau eu nu ma mai simteam asa neputiincioasa, ca atunci cand descriam multimea tuturor lucrurilor sub un singur cuvant, generic, dar mai ales neabordabil: „stres” 🙂

Ce am realizat practic, a fost ca am pus creierul sa munceasca pentru mine fara ca eu sa fac nici un efort constient. E ca atunci cand te macina ceva si te apuci si ii povestesti, ii explici cuiva si deodata te luminezi si stii exact ce ai de facut in continuare, fara ca omul din fata ta sa apuce sa zica macar un cuvant.

Am constientizat de curand asta, cand vorbeam cu un coleg la tigara, care m-a intrebat ce (mai) fac, de ce sunt ingandurata si i-am inshirat cateva chestii concrete. Replica a fost „Ah! Esti stresata vad!” Eu: „OMG! Nu, nu sunt stresata, nu ma simt deloc stresata… am chestii mai multe la care ma gandesc acum, tu m-ai intrebat, si eu ti-am raspuns…”

Folosirea unui cuvant generic pentru a descrie o multitudine de aspecte, in afara faptului ca iti face comunicarea mai scurta, mai laconica, nu face nimic altceva bun: nu comunici nici eficient, pentru ca omul cu care vorbesti, fie ca esti tu insuti sau o alta fiinta umana, nu a aflat nimic relevant despre tine si ce te framanta si iti mai creeaza si senzatia ca ai de-a face cu o gaura neagra numita „stres”, ca o minge pe care nu ai de unde sa o apuci, si mai rau, nici macar creierul tau nu stie exact de unde sa o apuce.

Astfel ca eu de la o vreme, nu m-am mai gasit niciodata in starea de a afirma ca „sunt stresata” fara vreun motiv evident, si eventual in starea aceea apasatoare, ci am in cap liste, prioritati, decizii luate si asumate in mod constient si cu care evident ca sunt impacata. E ca si cum niciodata nu mi-am mai propus sa deschid dulapul si sa fac ordine instantaneu, ci am luat fiecare lucru rand pe rand si l-am impachetat si l-am pus unde trebuie, la locul lui.

So… don’t use the word „stress” to define/describe whatever your state might be, be specific!

Si asta functioneaza in ambele sensuri: si catre propria persoana si catre un prieten/coleg care iti spune ca e stresat, mult mai de ajutor si mai eficient, decat replici de genul: „Exista ceaiuri!” sau „Prozac!” sau „Da, stiu, toata lumea e stresata…”, ar fi o simpla intrebare de genul: „Dar exact ce te preocupa? Care-i treaba? Incearca sa zici in cateva bulleturi :P!”

Va pupa Castoru’!

Ai avut vreodata o idee atat de faina incat sa te entuziasmeze mai mult decat orice ai trait pana atunci, dar in acelasi timp dementa, intrucat materializarea ei ti-ar fi intors viata pe dos?

Si sa nu stii daca-i buna sau rea, daca sa o faci sa taca sau sa o lasi sa traiasca? Iti petreci o vreme osciland intre cele doua optiuni, si apoi te linistesti, te impaci cu gandul existentei ei, cand realizezi ca-i destul de dificil sa o ingropi teoretic, iar practic e imposibil.

Si nici nu stii de unde a aparut acea idee, ce din tine, din trecutul sau din prezentul tau, sau chiar din exterior ti-a plantat-o acolo. Constientizezi doar ca a aparut. Si te roade. Sa gasesti o modalitate de a o face sa devina realitate. Realitatea ta.

Cel mai naspa moment e cand mintea incepe sa iti observe asa zise „semne” care par a fi in favoarea acelei idei, par a desena o cale… cale care se destrama la prima evaluare obiectiva a realitatii facandu-te sa simti deodata ca nu mai ai incredere in propriul tau creieras, deoarece deja il stii capabil sa creeze contextul favorabil cresterii, incurajarii propriilor lui idei, cateodata fara nici o legatura cu realitatea.

Si te chinui asa o vreme… creierul creeaza, apoi tot el darama, si iar creeaza, si iar darama…

Pana cand, la un moment dat te prinzi (surpriza! te pocneshte din senin! 8-| ), uitandu-te in jur, ca numai tu vezi, ca numai tu simti acea minunata idee si beneficiile ei, si tot gandindu-te la asta incet, incet simti ca nu se va materializa niciodata, si ca intr-un fel (neargumentabil inca) nici nu avea sens sa se materializeze. Cel putin nu acum.

Dar cumva esti (ciudat de…) impacat.

I always thought that it would be an illusion. But only time will tell.