De-ale Castorului…

Ieri a fost o zi in care am dat si am luat…

Doamne, e asa de bine sa fii ajutat, sa fie cineva langa tine care intelege ce ti se intampla si care iti poate da un raspuns la ceea ce te framanta demult! 🙂 Iti da asa un sentiment de liniste, ca si cum cineva vegheaza asupra ta si daca cumva faci ceva gresit o sa iti transmita asta cumva. (o fi fuga de responsabilitate? 😛 dar asta e alta discutie…)

Ma tot intrebam de ce nu simte lumea ca am nevoie de ajutor. La o analiza mai atenta am realizat ca, in ultimii ani, eu am uitat sa constientizez ca am nevoie de ajutor si sa cer explicit ajutorul, am uitat ca am nevoie sa plang, sa bomban, sa injur, de cineva care sa ma faca sa inteleg ce mi se intampla, si ca de fapt nu stiu raspunsul la toate intrebarile. Si ca oricat de mult as incerca sa dau raspunsuri ele sunt limitate doar la ce stie creierul meu si asta nu le stie pe toate, si ca oricat as fi de obiectiva, exista cel putin un strop de subiectivitate care poate duce orice „raspuns” in balarii. Si starea mea de „atotstiitoare” se transmitea si oamenilor si prin urmare ei nu simteau neaparat nevoia de a incerca sa ma ajute.

Eu cred in echilibru, cred ca daca cineva iti da „ceva”, singura forma de a-i multumi e sa dai mai departe cui are nevoie. Si mai cred ca daca dai „ceva” cuiva, ajunge in final sa ti se intoarca si tie nu neaparat in aceesi forma .

Acum cativa ani, am primit foarte mult deodata si de la toti oamenii care mi-au fost aproape, avand o perioada foarte lunga in viata mea definita mai mult de probleme, ajutor cerut in dreapta si in stanga si de peste tot, de intrebari fara raspunsuri si de tot felul zbuciumuri interioare…

Si atunci, am primit si ajutor si raspunsuri si se pare ca practic am adunat cate o bucatica din toti oamenii care m-au ajutat sau au incercat sa ma ajute. De foarte multe ori am spus, mai ales cand ma lauda cineva, ca sunt ceea ce sunt datorita oamenilor ce ma inconjoara. Si nu era bullshit, e doar o constatare realista a manierei in care m-am dezvoltat.

Din prima clipa cand mi-a fost mai bine, primul meu instinct a fost sa dau „mai departe” din tot ceea ce acumulasem, din toate lectiile invatate si din toate rezultatele noptilor nedormite si ale discutiilor interminabile cu mine insami sau cu vreunul dintre prietenii mei, si asta am incercat sa fac. Dar ieri mi-am dat seama ca, pe langa faptul ca probabil mi-am exasperat prietenii cu tot felul de sfaturi si incercari de a-i ajuta chiar si cand nu mi-o cereau, din cauza ca problemele carora trebuie sa le fac fata astazi sunt complet diferite de cele ce ma tulburau acum 5 ani :P, mi-a luat destul de mult pana sa constientizez ca probleme exista si azi doar ca de alt fel, iar eu am nevoie de ajutor in continuare.

Ieri am realizat intr-un mod foarte puternic ca eu NU le „stiu pe toate”, si cineva a fost langa mine si m-a ajutat. Am realizat ca cineva fusese langa mine cu cateva zile in urma si imi daduse un sfat, o idee si care de abia ieri s-a concretizat ajutandu-ma sa trec peste un moment greu.

Acuma faza foarte tare e ca nu ma mai apasa indatorarea fata de intregul univers :D. Pentru ca intamplarea face ca, tot ieri, sa fi fost eu alaturi altcuiva, sa ajut si sa incerc sa gasesc niste raspunsuri, si aparent asta s-a intamplat cu succes.

Practic ieri am simtit ca what goes around will definitely come around, cu singura conditie ca what comes around to go around :). Si asta de la sine, singurul efort fiind cel de a asimila constient ceea ce primesti si de a avea grija sa dai mai departe atunci cand e nevoie.