De-ale Castorului…

Ma simt de parca as avea propriul meu furnizor… de magneti haiosi si neobishnuiti, si in mare parte unicate!

si e Catalina – creatoarea castorashilor, nu ca sunt faini?!

Magnetii cu inscriptii pentru Dragobete sau cu subiecte legate de dragoste si magnetism pot fi gasiti la magazinul HIPPIE HIPPIE SHAKE din Calea Victoriei nr. 122 (in spatele magazinului MAXMARA, in gang).

“Probabil ca trebuie sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca si pe care sa il iubesc ca sa imi dau seama cu adevarat ce vreau” – imi spunea cineva aseara. Cred ca demult nu am mai auzit ceva atat de amuzant. (si trist in acelasi timp…)

E aproape ca si cum ar spune “probabil ca ar trebui sa ploua afara ca sa imi dau seama cu adevarat daca mi-e sete si mi-as dori sa ploua”

Dar daca ploaia vine, si tu nu iti dai seama ca ti-e sete cu adevarat, ci doar te deranjeaza ca e uda si pare sa fie rece si te feresti de ea, ca doar nu ti-ai dorit-o, si apoi trece fara ca tu sa fi facut simplul gest de a-ti intinde mainile in ploaie pentru a culege cele cateva picaturi care ti-ar fi astamparat setea pe care de fapt o simti, dar nu ai apucat sa o constientizezi “cu adevarat”? Nu iti vei da seama niciodata cu adevarat ca ti-e sete?

De ce cauta oamenii repere externe, si “ne-la-indemana” controlului lor pentru a face ceva atat de simplu cum ar fi sa se uite in si la propria persoana?

De ce isi doresc oamenii sa danseze vals inainte de a invata sa mearga?

E pur si simplu ilogic

Tot timpul am crezut ca al meu creier e organizat si functioneaza in mod similar memoriei unui calculator… in sensu’ ca am o memorie cu acces rapid in care imi tin toate informatiile curente, folosite in fiecare zi dintr-o anumita perioada… si daca, cumva, am nevoie de ceva ce am stiut, invatat, aflat vreodata, dar nu folosesc la fel de des, pai atunci nu trebuie decat sa sap si sa scotocesc dupa informatiile respective, si gasesc. Nu imi aduc aminte vreodata sa ma fi chinuit sa imi aduc aminte ceva si sa nu fi reusit: de la numere de telefon, pana la nu stiu ce replici de la vreo petrecere din liceu…

Mai precis asa era pana aseara, cand am fost la Opera sa vad Lacul Lebedelor. Din momentul in care am fost intrebata daca vreau sa merg, apoi cand mi s-au facut cadou biletele si pana sa inceapa baletul… senzatia mea a fost ca STIU despre ce e vorba, ca stiu “povestea” … na, cine nu a auzit sau nu stie de Lacul lebedelor? si ca merg sa ma delectez la o seara de muzica si balet.

Si adevarul e ca o stiam, cand eram copil, ma uitasem cu bunicii mei, la balet, la balet pe gheatza etc, si imi aduc aminte senzatia din copilarie cand mai dadeam peste Lacul Lebedelor pe la televizor… de “aaah, tot asta ?! nu ma mai uit ca l-am vazut de o mie de ori si stiu ce se intampla”.

DAR in timpul baletului m-am chinuit o gramada sa imi aduc aminte intreaga poveste, si nu imi aduceam aminte decat mici strafulgerari… mici chestii ca dintr-un puzzle… ca reactie la ce vedeam pe scena, fara sa fie capabil creierul meu sa recompuna de acolo nici macar mici secvente, daramite intreaga imagine, fisier… de memorie… spuneti-i cum vreti…

So, concluzia mea e ca ce e prea vechi si nefolosit, se suprascrie sau se sclerozeaza, don’t know… si iti raman doar indicatorii, gresit pozitionati acum evident.

Pentru cei ca mine – care nu mai stiu povestea: Lacul lebedelor.

Pentru cei care o stiu, uitati un fragment superb:

Am inceput postul asta ieri in gand… in drum spre munca… cica… acum nu imi mai aduc aminte decat titlul pe care vroiam sa il pun.

Anul acesta petrecerea mea a avut un cadou impus… fiecare invitat trebuia sa vina cu o scrisoare pentru mine, scrisa de mana, lunga, fara urari traditionale si musai sa fie despre noi…

Dupa ce mi-am anuntat toti invitatii, mi-am dat seama si de unde mi-a venit ideea… acum vreo luna m-am trezit gandindu-ma intens ca imi doresc sa corespondez cu cineva in stilul clasic: scrisori, scrise cu stiloul pe hartie, eventual hartie cu un antet haios, sa scriu scrisoarea seara, apoi sa trimit scrisoarea si sa nu stiu cand ajunge, sau cand imi ajunge mie raspunsul inapoi… vroiam sa mai traiesc starea aia de placuta infrigurare pe care o ai atunci cand trimiti sau astepti o scrisoare prin posta clasica, sau cand vezi cuvantul tremurat ce transmite emotia simtita de cel care l-a scris in momentul in care l-a scris.

Mai tineti minte? Nu va e dor?

Am mentionat cuiva, recent, aceasta dorinta a mea si am primit ca replica: “mda pai bineinteles… sa nu dea faliment si posta romana!”

Ca sa inchei, desi speram ca voi primi scrisorelele, in acelasi timp ma gandeam ca nu o sa fie luata rugamintea mea chiar in serios… si totusi…

Fiecare dintre prietenii mei mi-a scris cate o scrisoare… o sa va scutesc de “dulcegariile” prezente si asteptate de mine in mod evident, eu fiind o asemenea fiinta umana ca ma emotionez pana la lacrimi ca un copil tampit la fiecare “confirmare” pe care o primesc, dar o sa va citez cateva dintre fazele haioase ce mi s-au scrijelit pe cate o coala de hartie: ca au scris “cea mai lunga scrisoare de mana din ultimii ani”, ca “daca am implinit 30 de ani acum pot sa imi spuna adevarul in fata ca sigur m-am maturizat si o sa reactionez altfel” – yeah right , ca “nu isi imaginau ca ar mai putea scrie o scrisoare in era emailului absolut”, ca “pentru informarea mea sa nu mai fiu asa de disperata ca fac 30 de ani ca exista viata si dupa varsta asta”, ca “s-au simtit ca la clasa I” in privinta alinierii literelor rand pe rand pe o hartie, ca “se vor pregati mai intens pentru scrisoarea de la 40 de ani”, ca “cel mai frumos cadou de ziua mea e o gasca mare de prieteni in casa mea”, ca “daca ma mai tin minte cum eram in clasa I cu niste pampoane mari in cap si la gat si cum raspundeam eu mereu la orice intrebare de o punea invatatoarea”,  ca “sa incerc sa nu mai fiu un castor artzagos” – o sa incerc dar nu promit , si cel mai razbunator, ca un Scorpion care se respecta, a fost Danutz care mi-a dat o scrisoare-puzzle – un teanc de cartonase fiecare continand cate un cuvant…

A fost o noapte superba pentru mine… relativ linistita, ca la 30 de ani ), atipica chiar si printre celelalte nopti atipice petrecute de toti la mine in casa… iar acum am si o cutiuta de scrisori pe care le mai citesc inca dimineata la cafea, si pe care o sa le pun bine… pentru a ma inviora in zilele de batranete – spirituala sau reala.

Am doar 18 ani!!!

Ma intreba al meu sot aseara daca “e asa cum am visat”…

Raspunsul evident a fost ca nu. Cred ca nici nu avea cum sa fie asa cum am visat eu la 18 ani ca va fi viata mea la 30… Intr-un fel mi-e asa de dor de mine asa cum eram la 18 ani… mi-e dor de candoarea cu care priveam viata si oamenii… mi-ar placea sa reusesc sa sterg cumva experientele care m-au facut sa uit sa cred ca totul e posibil doar cu un pic de credinta, cu un pic de nebunie si entuziasm…

Si totusi…

Cateva lucruri sunt asa cum mi le-am imaginat eu ca o sa fie: m-am trezit intr-o dimineata insorita de primavara (desi suntem in februarie daa?), auzind pe de o parte ciripituri (erau pe bune… incredibil nu? bucurestenii stiu de ce ), si pe de alta parte in capul meu o voce canta “visele meeeele se implineeeesc cat bat din palme sau cat clipesc”,   am un sot asa cum mi l-am dorit si mi l-am visat si in care am crezut cu toata fiinta mea ca o sa il intalnesc, ma pregatesc pentru o zi si o seara alaturi de prietenii mei dragi cu care de obicei nu reusesc sa petrec suficient timp, familia mea vine si ea ca de obicei in 7 februarie sa ma viziteze si sa ma sustina in proiectul zilei de azi, sanatoasa sunt, inca mai reusesc sa visez cu ochii deschisi din cand in cand… practic cam tot ce e important in viata e acolo unde trebuie sa fie.

Si totusi…

Ce ar mai trebui schimbat?

Astazi simt ca NIMIC…

Maine? mai vorbim…

PS: daca vreti sa imi faceti un cadou… puneti-va castile, inchideti ochii, dati play la melodia de mai sus si cantaaaaaaaaaaaaaaati!!! Cantati din tot sufletul vostru, ca si cum ar fi prima sau ultima oara cand ati putea canta, ca si cum ati mai avea 18 ani si ati iubi pentru prima data, ca si cum nici o grija nu mai exista pe lume… cam cum am cantat eu in dimineata asta

Azi am facut ceva ce imi doream de multa vreme.

De cate ori ati auzit pe cineva spunand asta? V-ati uitat si la expresia fetei in momentul in care a spus-o?

Cati dintre noi au o “lista” cu “ceva-uri” pe care ni le dorim sa le facem de “multa vreme”… Cati dintre noi mai merg prin lista aia si din cand in cand mai dau cate o bifa pe acolo pe unde si-au mai indeplinit cate  un mic vis…

Am vazut o data un film, probabil ca l-a vazut toata lumea, dar pe mine m-a inspirat… pentru o zi si apoi am uitat de el. E filmul acela cu Jack Nicholson si Morgan Freeman in care cei doi joaca nemaipomenit si te fac, cel putin pe mine m-au facut, sa simti ca oricat de putin mai ai de trait merita sa o faci pana in ultima clipa si, pe de alta parte sa simti ca, cumva, intr-o anume masura, la varsta frageda pe care o posezi acuma, de fapt nu faci altceva decat sa iti irosesti viata facand orice altceva decat bifand ceva-urile pe care ti le doreai demult, cele de pe lista ta…

Eu astazi mi-am facut un blog…

sincer? nu stiu in ce directie o vor lua gandurile mele, dar acum imi doresc ca ce voi scrie aici sa fie despre dorinte implinite si neimplinite… pentru ca cea mai mare dorinta a mea neimplinita este sa ma apuc sa imi implinesc dorintele .

Sambata fac 30 de ani…

Carpe diem!