“Nu stiu altii cum sunt, dar eu…”
De cativa ani incoace tot remarc cum dispar unul cate unul oameni importanti din viata mea. Oameni care mi-au marcat copilaria, viata, care m-au facut sa rad, sa plang, sa ma bucur, sa descopar si sa apreciez ce inseamna valoare, pasiune, umor, sa cred si sa sper alaturi de cineva, pentru cineva. Sunt oameni care au lasat ceva in urma si, total intamplator, au lasat ceva in mine. Sunt oameni pe care i-am lasat sa ma atinga.
Pe masura ce ei pleaca, eu descopar ca, nemaifiind in contact cu ei, cumva peste mine se aseaza alti oameni, alte experiente, alte momente frumoase si nu numai, si mi-e frica. Mi-e frica sa nu-i uit. De asta acum vreo 2 ani am inceput sa scriu intr-un fisier txt de pe desktopul meu si intitulat NuUita.txt, pe cei cativa oameni care se duc si pe care nu vreau sa ii uit. Lame… stiu… 
Pe langa oameni din familia mea, bunicii mei si multi dintre oamenii care mi-au luminat zilele si serile de copil, exista si cativa oameni ‘publici’, dar care au insemnat ceva si pt mine printre care: Ayrton Senna, Kurt Cobain, Florian Pittis si de azi, Gheorghe Dinica. 
Pe mine m-a legat ceva special de Gheorghe Dinica, nu stiu de ce, nu stiu cum, dar era un om cu care intotdeauna fie pe scena, fie la televizor, fie intr-un film, legam ceva, rezonam cumva. Ma termina gandul ca nu o sa il mai vad in viata niciodata, ca nu va mai putea crea in nimeni ceea ce crea de obicei in oameni. Stiu ca multa lume nu intelege, stiu ca multa lume e detasata, dar, cel putin in ultimii ani, exista atat de putine lucruri care ma misca, care ma ating cu adevarat in interiorul sufletului meu incat cand vad ca se duc oameni care au reusit sa faca asta pt mine… ma intristez cumplit.
Florinelu’ zice ca in momentul in care vede ca oamenii cu care ne-am trait viata de pana acum se duc, isi da seama ca si noi ne ducem… ca incet, incet imbatranim, iar eu ma gandesc ca devenim generatia care ar trebui sa ii marcheze, sa ii influenteze pe cei ce sunt acum cum am fost si noi.
Pe de alta parte, pe mine de fiecare data ma apuca regretele, ca nu am stat mai mult de vorba, ca nu am dat mai multa atentie ultima oara cand ne-am intalnit fie fata in fata, fie de o parte si de alta a scenei, regrete, de exemplu, ca nu imi mai aduc aminte ultima piesa pe care am vazut-o cu Gheorghe Dinica sau ultima oara cand i-am auzit vocea care ma misca de fiecare data cand o aud.
Ma mai gandesc ca, totusi, fata de generatia actuala de copii si tineri, noi suntem norocosi ca am avut de cine sa fim atinsi si apoi cu atat mai mult resimt pierderea.
Ma mai gandesc de fiecare data ca ar trebui sa fiu mai atenta si sa petrec mai mult timp si mai multe momente cu oamenii pe care ii iubesc si care imi fac bine si nu cu … ce-mi cheltui nervii in ultima vreme.
Eh… pana una alta “sa mergem sa-i cantam cantarea”… si “zii una mai vesela… ca mi se rupe sufletul” 
